actor

Sol Invictus

duminică, 21 iunie 2015

Inflația Maeștrilor

De câte ori aud sau citesc despre cutare maestru sau cutare maestră a scenei teatrului românesc nu mă pot abține și mă întreb ce anume, sau mai bine zis cine anume i-a făcut pe acești artiști maeștri? N-am să îi numesc, sunt convins ca toată lumea cunoaște cel puțin un maestru sau o măiastră, dar cum, Doamne iartă-mă, putem să le spunem maeștri unor regine și împărați ai șușelor la umbra cărora nu a crescut nimic. Mi-ar plăcea atât de mult să îi văd altundeva decât pe afișele de pe garduri și stâlpi prin care își promovează spectacolele ieftine cu bilete scumpe. Altundeva decât pe la televizor depănând amintiri. Altundeva decât pe la gale de premiere înșfăcând lacom, dar cu sfială, deh, un premiu și ținând câte un discurs ionescian. Aș vrea să îi văd în școli, în teatre, alături de actori la început de carieră pe care să îi ajute, să îi învețe și să îi încurajeze.

Maeștrii sunt triști ca nu mai sunt maeștrii de altă dată cu care să-și împartă măiestria. Maestrul Teatrului Național, s-a transformat brusc în promotorul tinerilor, speriat un pic de aplombul unor tineri cu care a șters pe jos și de faptul că aceștia, atinși de virusul care unește și salvează, s-ar putea ca într-o zi să întoarcă fața către Teatrul Național, acolo unde în lipsă de viziune, proiecte și teatre în care să lucreze se mai adună din când în când în jurul unei cauze. Maeștrii școlii de teatru se ceartă între ei aruncând de pe geam în curtea școlii insulte primitive.

Mă întreb, cum poți să fii maestru fără discipoli?

Vorbesc de pe o poziție privilegiată și da, s-ar putea spune că îmi dă mâna. Am avut norocul de a întâlni un maestru din al cărui sistem de valori ma revendic și îl împărtășesc. Întâlnirea mea cu Victor Ioan Frunză este cea mai importantă întâlnire din viața și cariera mea. Ceea ce sunt se datorează în mare măsură acestei întâlniri. Dar maestrul meu este printre ultimii mohicani. Sunt un răsfățat al sorții să pot spune că am cunoscut un maestru.

Acest scurt articol nu este o frondă, nici un elogiu. Este o constatare personală a unei situații anormale. Nu cred că vârsta, notorietatea sau egocentrismul sunt atributele unui maestru. Așa că hai să ne mai oprim din ridicat statui și să privim ce a crescut în umbra lor rece de bronz...ceva concret, valoros și durabil....

duminică, 1 februarie 2015

Hainele cele noi ale ÎMPĂ-dure

Sunt trei ani de cand nu am mai scris pe acest blog, nu ca as fi scris foarte mult inainte. Motivele sunt diverse: nu intra in preocuparile mele, sunt o fire mai discreta, prefer sa imi pastrez parerile pentru mine, imi este lehamite sa intru in polemici, nu de alta, dar e teribil de greu sa polemizezi cu cineva, iar cei care vaneaza polemici, mai ales pe internet, sunt mult prea virulenti si siguri pe parerile lor pentru gustul meu, etc. Dar, incurajat de un prieten, m-am hotarat că aș avea ceva de zis:

La ora actuala joc in zece spectacole in Bucuresti, iar in serile in care nu am spectacol, merg sa imi vad colegii, cateodata mai prind si cate un concert, film, sau alte evenimente culturale. Ma preocupa/ingrijoreaza de ceva vreme reactia spectatorilor. Pana la un moment m-am gandit ca s-ar putea să am eu ghinionul să se nimerească la spectacolele mele cei mai "nedusi" la teatru spectatori din lume, dar, vizitand si alte institutii de cultura, am observat ca nu sunt singurul ghionist, ci, mai degraba, avem de-a face cu o ingrijoratoare lipsa de educatie a celor care evident că trec foarte rar pragul unui teatru, cinematograf, sala de spectacole etc. Mai precis, habar nu au sa se poarte. Este cat se poate de clar ca nu din rautate sau cu rea-vointa se comporta ca niste elefanti într-un magazin de porțelanuri, ci din necunoastere si din lipsa celei mai vagi idei despre locul in care se afla. Mai bine zis, habar n-au ce li se intampla. Telefoane care suna, comentarii zgomotoase, poze cu bliț, traducerea actiunii (adica povestesc cu voce tare ceea ce vad pe scena), aplauze in timp ce artistul cântă live, pungi de plastic foșnite, mame cu copii gălăgioși, mai completați voi cu experiențele voastre. Nu mai vorbesc despre vestimentatie, hai să presupunem sau să acceptăm că vremurile s-au schimbat, deși îmi aduc aminte că părinții mei mă îmbrăcau cu ce aveam mai bun atunci când mergeam la un spectacol. Pe scurt, nu este tocmai usor sa te concentrezi cand in sala ai un public care te concureaza la nivel de replica si spontaneitate. (Dar aveti rabdare sa cititi pana la capat, caci am de gand sa nu dau vina pe el, publicul.) Si nu se intampla doar la teatru. Nu stiu cand ati fost ultima data la un cinematograf; personal am inceput sa merg in zile si la ore cand stiu ca e gol cinematograful. 
Nu mai departe de ieri, la reprezentatia celor de la Cirque du Soleil, cu toate ca publicul a fost rugat sa nu faca poze cu bliț, ca să nu orbească saltimbancul și acesta să își rupă gâtul, credeți că s-a abținut cineva? Nu. Credeți că au fost mulți părinți care le-au spus copiilor să nu urle în gura mare pentru că deranjează în jur? Nu..prea. Și să luăm în calcul că în sală erau oameni care și-au perims să dea până la 100 de euro pe bilet, deci, putem presupune că nu fac parte din categoria oamenilor cu nevoi, care numai de cărți și teatru nu au ei bani.
Aceasta stare generală a halului de public pe care il avem imi aduce aminte de o intamplare anecdotica pe care mi-a povestit-o o prietena. Juca intr-un spectacol pentru copii,"Hainele cele noi ale Împăratului” de Hans Christian Andersen, iar atunci cand celor mici li s-a spus: "Copii, astăzi vă vom spune povestea: Hainele cele noi ale ÎMPĂ...” mai multi copii au  completat firesc: ..DUREEE”. Raspunsul a venit natural. Firește, erau niște copii, greșeala lor era nostimă și involuntară. Au raspuns instictiv, la fel cum au si reactionat mai departe, razand sau protestand zgomotos in functie de actiunea piesei.
O mare parte a publicului nu este departe de morala intamplarii de mai sus. Ei sunt sinceri, se bucura sincer, se intristeaza la fel de sincer, comenteaza dupa "cum le vine", cu gura pâna la urechi, sau lovind cu picioarele in scaunul din fata într-o criză de râs, sau amuzându-se la analogiile pe care le fac in functie de ce mai stiu si ei. Dar n-ai cum sa te superi pe el, publicul cel fără de ținută. Îți rămâne totuși un gust amar și o întrebare: De ce au ajuns oamenii aceștia în situația asta?
Sincer, cred că nu este vina lor. Este vina vremurilor proaste pentru cultura pe care le traim. Este vina ofertei culturale slabe si lipsite de consistenta. Mai aproape de ceea ce ma doare pe mine, este vina oamenilor de teatru care nu sunt preocupați de publicul lor și care, s-o spunem direct, sunt cateodata cei mai galagiosi și indecenți  spectatori pe care ii poti avea. Este vina numărului mic de teatre (14 teatre subventionate la două milioane de locuitori!!!) și a artiștilor prea puțin interesați de adevăratul lor scop în cetate, acela de a contribui cu ceva (oricât, orice) la dezvoltarea comunității. Să ma ierte cei care nu se regasesc in aceasta descriere, sunt cativa, dar prea putini. Este vina noastră, a tuturor, că ne lăsăm angrenați în subiecte lipsite de relevanță și uităm să ne cerem dreptul la Cultura fără de care, nu am fost, nu suntem și nu vom fi altceva decât niște sălbatici într-o lume pe care nu avem cum s-o înțelegem.